O grădină cu flori
Câte din sutele de activități pe care le întreprindem, oameni pe care îi întâlnim, sentimente care se trezesc în noi sau visuri pe care le plămădim merg înspre una din extremele consacrate?
Câte momente din viața unui om se alcătuiesc din jumătăți, din așa și-așauri? Câte din zilele noastre nu sunt între, zvâcnirile noastre semi, dorințele noastre nici prea, prea, nici foarte, foarte?
Vara în care marea m-a văzut goală
Unul din subiectele mari și late care și-au făcut cuib în mintea mea în ultimele zile s-a încolăcit în jurul ideii de libertate. Bucata scurtă de timp petrecută pe malul mării mi-a intensificat acest traseu neuronal și pe măsură ce valurile îmi loveau pielea goală, libertatea mă primea în brațele-i tot mai largi. Fiecare zi ne-a prins pe nisipul unei plaje de nudiști, o plajă de o frumusețe și sălbăticie aparte.
Începutul demonic și conținutul divin
De-ar funcționa mulți ca mine aș tropăi cu nestingherit curaj pe tastatură, însă nu mulți sunt ca mine (slavă providenței, vorba Antoanetei Ralian). Cred că am trăi într-o lume atât de plictisitoare dacă ne-am suprapune complet cu o masă nemărginită de oameni. Și atunci n-am mai emite niciun gând pentru a nu îngroșa rândurile repetabilului, obișnuitului, comunului, știutului.
Mi-ai rămas, copilă!
Pământul pe care-mi odihnesc picioarele e format din peste 70% apă. Așa cum sunt și trupurile minților însuflețite care o populează. Apa este albastră. Și totuși, eu privesc spre tine și te văd într-o mare de verde. Valurile care te înconjoară au țepi fini care sunt împroșcați pe alocuri cu toate culorile curcubeului.
Îmbătrânești. Ți-e frică?
Cărțile Ileanei Vulpescu vorbesc mai fățiș sau mai ascuns despre neînduplecata îmbătrânire a corpului și despre groaza simțită când acest proces pune stăpânire pe fiecare celulă. Mi-e greu să înțeleg această groază vis-a-vis de procesul natural al trecerii corpului prin timp. Dar totuși nu pot să nu mă întreb dacă îmbătrânirea îmi pare mai puțin înspăimântătoare deoarece carnea mea, tânără fiind, nu resimte încă alaiul cu care anii mărșăluiesc spre mine?
Despre sufletul și muzica Alexandrei Ușurelu
Întâlnirea în care ne-a fost dat să stăm față în față pentru mai bine de două ore, mi-a dezvăluit-o pe Alexandra femeia, copila, artista. Mi-a povestit despre copilărie cu duioșie în glas, și-a adus aminte de festivitățile școlare în care își dorea și reușea mereu să cânte și a presărat un strat de seriozitate peste întrebările care vizează muzica zilelor noastre.
Confesiuni
De câțiva ani încoace nu mai aleg să mă încadrez în rama bătută în cuie de societate, ci îmi sădesc o grădină interioară proprie cu semințe create după propria conștiință și valorile parțial învățate, dar în cea mai mare parte, nou asimilate. Mai am și buruieni. Mă mai pișcă urzicile crescute de nicăieri. Și-mi amintesc că o grădină e mai bogată când toate plantele pământului conviețuiesc.
Ceramiceanu – fragilitatea pământului și frumusețea unui suflet
De la întâia întrevedere cu Laura am știut că e doar o chestiune de timp până să îi propun să ne revedem pentru un interviu. Am vrut neaparat să scriu despre esența ei de femeie și artistă, dar i-am mai dat puțin răgaz până să îi propun o întâlnire cu emoții și tihnă. Voiam să aflu cât mai multe despre Ceramiceanu și să învăț cât de multe pot despre o lume compusă din pământ, apă, lut și ceramică.
Ana Maria Georgescu, o femeie cu suflet de copil
Sunt o femeie curioasă, fragilă, dar mă țin tare pe picioare când lucrurile scapă de sub control. Sunt independentă dar am înțeles că nici independența dusă în absurd nu e sănătoasă, sunt grijulie și încet învăț că feminitatea unei femei stă mai ales în delicatețea cu care își oferă dragostea.
Adriana Buzilă și cele 7 decenii ale unui istoric de artă
Doamna care savura o carte într-un colț s-a oprit din citit și m-a întrebat dacă sunt în căutarea unui lucru anume. Nu eram, dar am început să o chestionez despre câteva obiecte. Doar la mult timp după ce am părăsit magazinul mi-am dat seama de ce intrasem inițial: doream să ascult povești.
Călătoria celor o mie de frici
Fiecare vară are o poveste. Iar cea pe care am trăit-o în 2019 este una după care sufletul meu tânjea de atât de mult timp, dar am preferat să mă refugiez în brațele fricii, acolo unde totul era comod, dar unde orice sclipire de vis durea crunt. Atât de mare devenise durerea încât după ani de acumulat temeri, am simțit că dacă nu mă rup de acele brațe și fug departe, tot acele brațe o să îmi zdrobească sufletul.
A fi sau a nu fi suficientă
Am fost mult timp chinuită de o groază ce părea că-și va găsi sfârșitul în același timp cu-al meu. Și nu, nu vorbesc metaforic. Credeam că o să fiu îngropată împreună cu această obsesie, aceea că nu voi fi niciodată suficient de. Bună, deșteaptă, feminină, creativă, frumoasă, împlinită și lista se poate lungi până la poalele munților Himalaya.
Bine și rău
Bine și rău există în fiecare om, în fiecare suflet. Atât de convinsă am fost că am un suflet 100% bun, că intențiile mele sunt în totalitate bune, că nu fac niciodată rău voit, încât am crezut că răul a venit mereu din exterior. Și când nu mi-am mai recunoscut prorpiile gânduri, întregul meu univers interior s-a prăbușit.
Cadoul meu pentru tine
M-am căutat mereu în oameni, în locuri, în comportamente exterioare, în preferințele și ideile altora sperând că o să mă înțeleg. Și am înțeles, dar nu m-am înțeles. Și am cunoscut, dar nu m-am cunoscut. Credeam că aceasta este rețeta, doar asta vedeam pretutindeni, până am simțit că nu mai înțeleg nimic.
Când devii femeie ori bărbat?
În versiunile clasice de proprie etichetare apărute după vârsta de douăzeci și un pic de ani, m-am ferit să mă definesc sau să mă includ absolut în una dintre cele două categorii: femeie versus fată. Ce eram de fapt? O femeie doar pentru că deja îmi câștigam singură existența? O fată deoarece încă nu eram fizic în parametrii tipici pe care societatea îi impunea când se vorbea de o femeie?