Cadoul meu pentru tine

Această poveste îți va da ocazia să te îmbarci într-un tren care te va plimba prin câteva episoade grele din viața mea. Vei avea nevoie de ceva mai timp de lectură, iar dacă decizi să rămâi până la capăt, nu-ți cer nimic decât să citești fiecare rând cu inima deschisă.

Am fost mereu un fin observator. M-am uitat cu atenție la oameni, la natură, la insecte și la tot ceea ce mișcă. Am observat comportamente, am ascultat cuvinte dar n-am înțeles mereu tot din ceea ce vedeam. Însă cu siguranță am înmagazinat toate aceste informații într-o ladă nu tocmai mică a creierului.

M-am căutat mereu în oameni, în locuri, în comportamente exterioare, în preferințele și ideile altora sperând că o să mă înțeleg. Și am înțeles, dar nu m-am înțeles. Și am cunoscut, dar nu m-am cunoscut. Credeam că aceasta este rețeta, doar asta vedeam pretutindeni, până am simțit că nu mai înțeleg nimic.

Și m-am oprit. Am avut o perioadă în care toate s-au oprit în loc. Căutarea, observarea, învățarea, bucuria, curiozitatea sau speranța că mâine va fi o zi bună. Și totuși, după aproape doi ani de amorțeală, m-am deșteptat. La viață. Nu la cea veche pe care o lăsam în urmă, ci la cea nouă pentru care nu aveam nici măcar o vagă idee de cum îmi doream să arate.

Și nu pentru că îmi lipseau mijloacele de a o clădi, ci pentru că nu știam cine sunt ca să știu cum doresc să arate ea. Și m-am reîntors la ce știam mai bine să fac: să observ. Însă de data aceasta mi-am îndreptat antenele spre ceea ce era în mine. Ce doare, ce nu înțeleg, ce îmi face rău, ce îmi face bine, ce am de vindecat, ce încă mai am de iubit.

N-am scris niciodată despre depresie, cu subiect și predicat, însă azi acest capitol se cere povestit. Și tocmai pentru că prima reacție vizavi de acest balaur este datul ochilor peste cap, nu am avut curajul să-l pictez în cuvinte ca oricine să-l poată vedea. Până azi. Mi-a fost frică de judecată. Că mi se va spune nu tocmai cu blândețe că m-am trezit eu să nu-mi fie bine când pare că am tot. Însă nu scriu pentru aceia care ridică frecvent câte o sprânceană, scriu pentru aceia care au nevoie să audă că nu sunt singuri, că se poate întâmpla oricui și că nimeni nu are dreptul să judece o inimă văzută din tren pe lângă care treci cu viteză. O inimă care are o poveste și nevoi ce nu pot fi etalate în câteva fracțiuni de secundă.

Mergând câțiva ani în spate pot pune degetul pe ziua în care toți pilonii mei de adult în formare s-au zdruncinat din temelii. A fost ziua în care m-am întors în casa părinților după ce am depus actele de divorț și m-am trezit cu două camere pline de genți, cutii, cărți și lucruri adunate în aproape 5 ani din viață. Și nu, nu divorțul a fost cea mai dureroasă parte a acelui moment, ci faptul că m-am trezit din nou singură în fața a tot ceea ce urma. Iar cum teama mea de abandon era pe atunci cea mai groaznică rană a sufletului meu, m-am trezit că acum se adâncește și mai tare și-mi zdrobește sufletul care și așa era vraiște.

M-am pus în mijlocul camerei și am început să plâng cum n-am mai făcut-o de tare mult timp. A fost ziua în care bucuria mi-a amorțit și tristețea a preluat controlul. Dar n-am devenit conștientă de cine controlează pe cine decât la doi ani după acel moment.

Zilele mele arătau ca o cursă nebună între cea care am fost până în acel moment și cea care eram cu fiecare nouă zi. Oboseala cronică a devenit companionul meu, la fel și schimbările de stare de la un moment la altul. Țin minte că am mers cu prietena mea la o piesă de teatru care ne-a plăcut tare mult și am declarat seara un adevărat succes. Când am ajuns acasă m-am dus la baie să mă demachiez, iar în momentul în care mi-am văzut reflexia în oglindă am început să plâng necontrolat. Aparent nu mă durea o parte anume, și totuși mă dureau întregul a ce vedeam încă nu mă puteam opri din plâns.

Serile erau tot mai lungi, rar reușeam să adorm la o oră rezonabilă, mă prindeau de multe ori zorii zilei când abia pe la 3-4 dimineața lipeam pleoapele deolaltă. Și când se făcea ziuă, nu mai reușeam să mă trezesc. Ori, dacă mă trezeam, simțeam că n-am motive să mă ridic din pat și mă puteam din nou la somn. Alte zile mă prindeam în pat la 7-8 seara, iar de la 2-3 noaptea mă trezeam și nu mai puteam să adorm.

Ciudat este că în acest timp viața mea părea că se derulează în continuare, aveam activități sociale, eram prezentă în toate mediile virtuale, râdeam și aveam chiar și o nouă relație. Dar ce aveam în interior nu se derula înainte, ci înapoi. Am devenit frustrată, răutăcioasă, lipsită de speranță și obosită cum n-am mai fost niciodată. Luptam cu mine contra mea. Zilnic îmi spuneam: ce-ți mai trebuie acum?, ce-ai pățit de nimic nu-ți convine?, revino-ți odată! și alte cuvinte din aceeași gamă. Și nu m-au ajutat deloc. Dacă oricum cei din jurul meu nu mă înțelegeau, cu atât mai greu îmi era mie să o fac.

Cel mai tare mă durea gândul că nu mai e nimic în față care să mă bucure, nu mă mai așteaptă nimic. Aș putea să mor mâine că oricum nu pierd mare lucru. Iar în momentele acelea micuțe în care bucuria își ițea capul în viața mea, apărea norul negru din capul meu care îmi spunea că bucuriile sunt trecătoare. Și chiar dacă mâine o să fiu fericită, nimeni nu-mi poate promite că poimâine nu va pleca din nou. Nu mai aveam idei, proiecte, dorințe sau planuri. Iar cine mă cunoaște știe că eu am fost mereu cu mintea în 3 hobby-uri, 5 proiecte și pagini pline de idei noi.

Cine sunt eu acum? Și ce să fac să nu mai fiu așa de tristă? Am devenit obsedată de aceste întrebări mai mult decât am fost de găsirea răspunsurilor. Pentru că nimeni nu știa ce nici măcar eu nu știam. Aveam simptome clare de depresie, iar relația în care eram a fost la fel de toxică precum toate alegerile pe care le făceam zilnic, lucru care m-a adâncit și mai rău în durere. Și ca să îmi pun bețe și mai zdravene în roate, mi-am spus că refuz să mă duc la un psiholog ca să nu devin dependentă și de el. Ca să ne înțelegem, mereu am fost extrem de critică cu mine și am știut mereu ce nu fac bine, ce nu merge la mine, ce probleme am, cu ce traume vin din spate și ce e de făcut. Dar cu toate că mintea mea știa tot, nu reușeam să pun în practică ceea ce înmagazinasem în cap. Pentru că nu simțeam cu mintea care știa atâtea, ci cu inima care nu știa cum să gestioneze atât de multe emoții, traume și dureri.

Iar cum radarul meu emoțional n-a fost niciodată setat corespunzător, compasul mă ducea spre relații, situații sau oameni toxici. Mereu încercam să-i mulțumesc pe ceilalți pe seama nemulțumirii mele, vocea îmi era prea moale pentru a spune răspicat MERIT MAI MULT, ASTA MĂ RĂNEȘTE, OPREȘTE-TE. Iar teama de abandon m-a urmărit la fiecare pas, fiind un factor decizional în mai toate hotărârile luate, mici și mari. Iar pentru cei care cred că insist cu teama asta pe degeaba, vă invit să aruncați un ochi peste datele adunate de ANPDCA și pe ceea ce spun cei de la Salvați Copiii. Sau poate cei de la Copii Singuri Acasă cu privire la situația celor mici care sunt lăsați acasă de părinții nevoiți să plece la muncă în străinătate.

Deși datele reflectă doar o parte din realitatea monitorizată pe parcursul a 12 ani (2008-2020), eu am început să resimt această lipsă uriașă a familiei începând cu vârsta de 9 ani. Atunci când ne-am mutat de la Șimleu unde era toată familia mea, într-un sat de lângă Timișoara unde mama avea un singur unchi. Am fost “adoptată” de vecinii care mi-au devenit bunici de fiecare dată când părinții mei plecau să muncească în Iugoslavia acelor vremuri cu săptămânile și mai apoi în Italia cu lunile. Sunt multe alte tristeți și lecții pe care le-am dobândit în urma acestor alegeri la care am fost părtașă fără să am vreo putere de decizie, dar acum, când scriu aceste rânduri privesc cu recunoștință spre copila din mine. Singurele mele arme de atunci cu care luptam la fiecare plecare a părinților mei au fost lacrimile și cuvintele: vă rog din suflet să nu mă lăsați singură, promit să fiu cel mai cuminte copil.

Recitind ceea ce am scris, realizez că fiecare cuvânt vine acum dintr-un loc de împăcare cu ceea ce a fost și cu o uriașă compasiune pentru copilul interior pe care mă străduiesc să îl iubesc în măsura în care merită să fie iubit. Un copil care apare în momentele de bucurie, care devine speriat în momentele de panică, un copil care are o sete extraordinară de viață și un copil care merită iubit orice-ar fi. Îmi doresc din inimă ca și voi să vă puteți întoarce la cei ce ați fost acum 10, 20, 30 sau 50 de ani și să-i spuneți copilului vostru că e auzit, înțeles și iubit. Că este în siguranță și că de prea multe ori merita mai mult. Că a fost un copil tare curajos pentru că a înfruntat atâtea rele și că inocența nu l-a părăsit. Și că are atât de multe motive să iasă la joacă oricând, indiferent de vârsta pe care buletinul o afișează.

Dar revenind la amorțeala numită depresie în care mă scăldam zi de zi, am realizat (la mult timp după aceea) că am avut nevoie de un imbold incredibil de puternic pentru a mă trezi la viață. Și acel imbold a venit într-o altă noapte în care nu aveam somn, așa că am deschis geamul și am stat acolo așteptând să se crape de ziuă. Ca prin vis am auzit ciripitul unei păsări ce stătea ascunsă în nucul din fața geamului. În mod cert n-a fost singura pasăre care și-a făcut cuib în copac sau care a cântat, dar a fost pentru prima dată după mult timp când am auzit-o. Și am zâmbit. În zilele următoare am început să mă plimb pe străzi și prin parc și din nou am început să observ. Că iau o frunză de pe jos, că încerc să ghicesc ce formă are un anume nor, că florile au miros și că e viață peste tot în jurul meu.

N-a fost momentul în care m-am vindecat, n-a fost momentul în care fricile și tristețea au dispărut ca prin minune, dar a fost momentul în care am simțit că bucuria e din nou posibilă și pentru mine. Iar pentru că lecțiile prețioase nu se învață ușor deloc, noul meu loc de muncă pentru care m-am simțit extrem de recunoscătoare a devenit ușor, ușor cel mai toxic mediu în care am lucrat vreodată. Am slăbit fizic 7 kg (din cele 50 pe care le aveam atunci) și mai toate weekend-urile mi le petreceam dormind ca să fac față unei noi săptămâni. Cu toate că nu m-am simțit apreciată pentru munca și efortul depuse, mi-am demonstrat că pot fi oricând mândră de etica mea în muncă și că sunt un om de încredere pe care oricine se poate baza. Însă impunerea limitelor personale și căpătarea încrederii în forțele proprii erau practici pe care le-am conștientizat și asimilat tot mult mai târziu.

Am avut nevoie de ani de muncă cu mine, de o hotărâre abruptă de a tăia tot ce era toxic de la rădăcină, de familie și cei câțiva prieteni, de ajutor de la Ancuța și Alexandra cărora le mulțumesc enorm pentru că au fost alături de mine în momentele de căutare interioară, că mi-au fost martore la dureri, că mi-au vorbit cu blândețe și așa am învățat și eu să vorbesc la fel cu mine. Fiecare mi-a dat din ceea ce a avut și uneori eu n-am avut nimic de dat înapoi. Dar acum, când sunt din nou plină, vreau să dau și eu din prea-plinul meu. O fac prin gesturi mărunte sau mari, cuvinte blânde, iubire și povești cum este și aceasta.

Am îndemnat mereu la bunătate, încă de pe vremea când aveam 12 ani și adunam cu disperare toate animăluțele părăsite de pe stradă. Acum știu că episoadele grele din viața noastră ne deschid calea spre o multitudine de versiuni ale sinelui și putem alege dacă acele momente ne vor acri sufletul sau îl vor umple de compasiune. 

Și pentru că ai citit până la capăt această poveste, vreau să îți mulțumesc și să-ți ofer un cadou sub forma unui îndemn care nu-mi aparține, dar cu care rezonez profund: “într-o lume în care poți fi orice, fii bun.”