Începutul demonic și conținutul divin
Oare de ce mi se par atât de grele începuturile? Legile nescrise ale marketingului mi se învârt în cap de fiecare dată când mă lovește avântul scriitoricesc. Toate legile, regulile, acronimele: AIDA, regula celor 3 secunde, citirea în zig-zag, focusul și centrul atenției în pagină. Toate mă înfioră (într-un mod de-a dreptul închisoricesc) și-mi văd rândurile scuipate de minte înainte de-a fi cernute de ochi și strecurate prin neuroni. Așadar, începutul unui text este cârligul în care fie îl prinzi pe cititor, fie îl pierzi cu măiestrie și acesta își trece atenția și ochii la următorul punct de interes care lucește mai tare, urlă mai aprig și se despoaie cu o pură neobrăzare.
De-ar funcționa mulți ca mine aș tropăi cu nestingherit curaj pe tastatură, însă nu mulți sunt ca mine (slavă providenței, vorba Antoanetei Ralian). Cred că am trăi într-o lume atât de plictisitoare dacă ne-am suprapune complet cu o masă nemărginită de oameni. Și atunci n-am mai emite niciun gând pentru a nu îngroșa rândurile repetabilului, obișnuitului, comunului, știutului. Am gândi la fel, am trăi la fel, am avea aceleași dorințe, aspirații, gusturi. Ne-am asemăna atât de tare încât ne-am transforma într-o supă cremă de oameni. Și cum combinarea prea multor ingrediente, fie ele și extraordinare, duce la anularea lor, ne-am scurge peste tot și peste toate până am îneca planeta de atâta uniformizare și aplatizare. În ce lume tristă am trăi.
Bine că tot mai mulți au puseuri de teribilism și dorința ieșirii din turmă. Îi privesc pe acești oameni ca fiind savuroși, din care abia aștepți să muști cu sete, mușcătura ce reprezintă o idee zemoasă, un text bine scris sau o glumă fin plasată într-o pauză gri. Și tot acești oameni zemoși fac poftă și altora să țâșnească din cutia propriilor limitări (auto-impuse sau adânc inoculate în subconștient de profesori precum societatea, familia, apropiații).
Apare întrebarea, uneori periculoasă în minți închistate: eu de ce nu aș putea încerca? Oare vom atinge un grad ridicat de dezinhibare încât unicitatea ni se va părea noul monoton? Ne paște oare acest pericol? Cu mintea și limitările prezentului aș spune că nu. Și pentru că pe zi ce trece mă cunosc tot mai bine, am îndrăzneala să cred că nici senectutea nu-mi va schimba viziunea în ceea ce privește antiteza omogenizare-unicitate. Sper, în schimb, să îmi dezmorțească curajul și să-mi facă cunoștință cu alte virtuți la care momentan doar visez sau pe am marele noroc să le regăsesc în cărți, în filme, în artă.
Mi-e dor de o porție zdravănă de unicitate. Mi-e dor de natura verde. Mi-e dor de tot ce are frumosul sculptat în ADN. Și mi-e sete să cunosc oameni care aruncă o lumină caldă până și pe cele mai urâte părți ale sufletului lor, dar și asupra sufletului celor din jurul lor. Deloc întâmplător, tot mai mulți astfel de oameni îmi ies în cale. Și-atunci n-am cum să nu mă întreb: dacă cer, mi se va da? Optimistă din fire, cu palpitații de realism în materia cenușie pot afirma că uneori doar a cere nu e suficient pentru a primi. Legea compensației îți dă, dar tu când ceri și ajungi să primești, ce anume dai în schimb celor din jurul tău?