Confesiuni

Foto: Dana Moica

Iubesc acea parte a dimineții când îmi aparțin doar mie.

Când nu aparțin brațelor puternice care mă strâng la piept. Când nu aparțin muncii sau a internetului. Când nu aparțin familiei, prietenilor, ori lumii exterioare.

Când nu-mi aparțin decât mie și lumilor pe care mintea mea le născocește. Acel moment al zilei când călătoresc sub vraja unei povești editate sau când mă unduiesc ca o pensulă pe hârtia albă. Când sorb cu nesaț din ceașca de cafea. Când mă așez în așa fel pe scaun ca prin rama ferestrei să văd doar natura: cerul albăstrui, norii ce se colorează în nuanțe pastelate și frunzele teiului bătut de vânt. Nici o clădire. Nici un cablu. Doar eu și natura. Când zâmbesc spre cer cu ochii închiși.

Noaptea târzie nu reprezintă nici pe departe un timp căruia să-i aparțin. Atunci gândul meu zboară la evenimentele, conversațiile și stările de peste zi. La tot ceea ce n-am terminat, ce nu trebuie să uit, ce a trecut și la ceea ce vine, poate. Însă somnul e cel mai eficient burete, uneori. Am crescut fugind de tot ceea ce doare crezând că va durea mai puțin. Și n-a fost așa deloc. Iar acum știu că fuga te scapă pe moment, dar doare mult mai tare când toate sentimentele burdușite cu tocul năvălesc spre ieșirea din capul pieptului.

De câțiva ani încoace nu mai aleg să mă încadrez în rama bătută în cuie de societate, ci îmi sădesc o grădină interioară proprie cu semințe create după propria conștiință și valorile parțial învățate, dar în cea mai mare parte, nou asimilate. Mai am și buruieni. Mă mai pișcă urzicile crescute de nicăieri. Și-mi amintesc că o grădină e mai bogată când toate plantele pământului conviețuiesc. Când “buruienile” sunt parte din peisaj pentru că și ele contribuie la un ecosistem sănătos. Și cât de necesar e fiecare anotimp pentru tot ceea ce e vizibil la suprafață, dar mai ales pentru tot ceea ce stă ascuns printre rădăcini.

Ce ciudați suntem construiți când ceva iminent, precis și irevocabil ne uimește. Ceva știut încă din cele mai vechi timpuri. Moartea. Și de faptul că vom muri. Toți. Într-un mod aparent misterios am făcut pace cu acest gând. Moartea nu mă surprinde. Mă surprinde mai degrabă felul în care își face apariția sau momentul în care decide să vină. Dar nu mă mai surprinde că ea vine. Curios că în mintea mea e o ea. Nu un el. La fel ca și nașterea.

O naștere, două nașteri. O moarte, două morți.

Și nu voi intra pe drumul feminismului așa cum e prezentat el în prezent deoarece nu-l înțeleg și de-aș petrece o viață studiindu-l.

O viață, două vieți. Din nou, feminin. Început, mijloc și sfârșit. 

Iubesc toamna. La fel cum iubesc și viața. Și uneori iubesc sentimentul nimicului. Să nu fac nimic, să nu citesc nimic, să nu mă gândesc la nimic, să nu plănuiesc nimic. Ci pur și simplu să fiu. Să fiu și să simt. În corpul meu e o împărțire meticulos de precisă între a face și a fi. A face nimic și a fi tot. Și știu că e perfect normal așa. Pentru mine și nimeni altcineva. Sau, poate, pentru cei care nebănuit de frumos simt ca mine. Așadar, bine-ai venit, străinule ori străino! Parcă te cunosc de demult deși nu ne-am întâlnit vreodată. Ia un loc în grădina mea interioară. E un loc mare ce crește voinicește pe măsură ce înaintez în timp.

Mă pierd în multe. Dar acum e mai degrabă un deliciu și nu o rătăcire fără speranță. Acum am mereu busola la îndemână și ea mă indică mereu pe mine. M-am pierdut destui ani, bine-am revenit acasă, în casa sufletului meu.

În suflet, în minte și-n trup. Neutru, feminin, neutru.