Călătoria celor o mie de frici
Fiecare vară are o poveste. Iar cea pe care am trăit-o în 2019 este una după care sufletul meu tânjea de atât de mult timp, dar am preferat să mă refugiez în brațele fricii, acolo unde totul era comod, dar unde orice sclipire de vis durea crunt. Atât de mare devenise durerea încât după ani de acumulat temeri, am simțit că dacă nu mă rup de acele brațe și fug departe, tot acele brațe o să îmi zdrobească sufletul. După un imbold plăpând pe care l-am simțit ieri, am decis să scriu povestea care m-a acompaniat până în momentul plecării și să mă las inundată de toate stările prin care m-a trecut călătoria celor o mie de frici.
So, I closed my eyes to old ends and opened my heart to new beginnings.
So, I closed my eyes to old ends and opened my heart to new beginnings.
Unii ani nu au fost cei mai blânzi cu sufletul meu. După divorțul din 2017 care a deschis cutia Ancuței, că Pandora era ocupată cu ale ei cutii, au ieșit la iveală toți demonii care sălășluiau în mine. Am simțit că fiecare din ei avea câte o misiune clară de îndeplinit și rând pe rând mi-au răvășit interiorul. Unul mi-a furat zâmbetul, altul mi-a călcat în picioare visurile, credințele, certitudinile, siguranța, un altul mi-a măcinat orice urmă de încredere în forțele proprii și toate adunate laolaltă m-au făcut să-mi pun la îndoială valoarea pe care sufletul meu o avea. Și ca tabloul să fie întregit, a urmat o relație care mi-a adâncit mai tare anumite răni pe care nici nu știam că le am și mi-a împins sufletul la margine de lume.
Cu toate că durerile interioare mă apăsau tot mai aprig, știam că eu nu sunt așa. Copleșită de răni. Tristă. Măcinată de griji. Temătoare. Lipsită de valoare. Știam că sufletul mi-e blând, că zâmbetul mi-e larg și ochii mei văd frumosul din fiecare om. Că rănile pe care le purtam după mine mi le pot vindeca cu multă iubire. Iubire pe care s-o ofer, pe care s-o primesc și pe care să mi-o ofer și mie. Că lumea e o minune și că bucuria fiecărui moment există undeva, într-un viitor nu foarte îndepărtat. Că am atât de multe de oferit, că pot să aduc și eu frumos în bucata de lume pe care o ocup. Și că tot ce am de făcut e să cobor din caruselul nebun în care mă-nvârteam în ultimii ani și să fac din nou cunoștință cu o nouă parte din mine. Cea care a trecut prin cea mai grea furtună de până atunci.
Mi-a fost multă vreme frică de mine deoarece nu știam exact cum anume se schimbase ADN-ul meu interior în toți acei ani. Mi-a fost mult prea frică să scot în lume parte din rândurile care mi s-au curs din degete. Nu recunoșteam negrul atât de întunecat de pe foaie, respingeam toate gândurile care prindeau viață în fața ochilor. Așa că am scris, am șters, am scris și când am simțit că mă sufoc în același cerc vicios, cumva, nu știu exact cum, am început să accept ce simțeam. Să accept că fiecare cuvânt scris reflectă ceea ce era în mine, dar în același timp, că nu eram doar atât. Că nu eram doar întuneric, eram și lumină.
Așadar, după suficienți ani de descurajare interioară și amorțeală, mai exact în luna lui cuptor a anului trecut, am decis să împachetez tot ce mă durea într-o valijoară și să plec de una singură în lumea largă. Într-o singură noapte mi-am rezervat ceea ce avea să fie cea mai frumoasă călătorie a vieții mele de până atunci și ideea de-a mă aventura pe Coasta de Azur a Franței, cu un scurt popas în miez de Milano, a pornit de la o discuție cu o doamnă profesoară de franceză. Mi-am făcut itinerariul, am căutat zboruri, trenuri de legătură, cazări și experiențe, iar când aproape se lumina de ziuă, am adormit cu o scânteie în suflet de care mi-era tare dor.
A urmat o lună care m-a trecut prin stări infinite: neîncrederea în forțele proprii, frica de a fi singură departe de tot ce cunoșteam, un entuziasm uriaș, porții de plâns necontrolat, dar și o dorință arzătoare de a mă vindeca. De a mă îndrăgosti iar de viața mea. De a iubi femeia care deveneam. Ca să temperez stările negative care îmi frământau stomacul și să reduc la tăcere toate vocile din capul meu care-mi spuneau că nu sunt în stare, că nu merit, că nu o să mă descurc de una singură, le-am contracarat rând pe rând cu bucăți dolofane de încântare: filme în limba lui de Funès, jazz, câte un pahar de vin la ceas de seară, povești calde cu ai mei și o căruță de încurajări pe care mi le spuneam în fața oglinzii.
Mi-am luat tot timpul din lume să mă pregătesc pentru o călătorie atât de importantă și mi-am pregătit cu meticulozitate fiecare obiect care avea să mă însoțească. Pentru prima dată în viață am pus și un selfie stick în geantă, iar pe lângă faptul că mi-a devenit cel mai de nădejde prieten, mi-a permis să-mi administrez doze serioase de neseriozitate. M-am hlizit cum am știut eu mai frumos la telefonul din vârful bățului și libertatea pe care o redescopeream mi-a descrețit fruntea. În seara dinaintea plecării nerăbdarea, fericirea și frica s-au diluat într-un cocktail care m-a ținut trează aproape toată noaptea și dis-de-dimineața am luat-o din loc spre aeroport cu o fericire cât Casa Poporului de mare.
Nenumăratele nuanțe de albastru ale mării, experiențele trăite la o cu totul altă intensitate, oamenii încântători și amintirile minunate le voi povesti într-un viitor articol. Pe toate acestea le păstrez cu sfințenie în suflet, acolo unde și-au făcut cuib iubirea pentru femeia care sunt azi și muntele de curaj pe care nu știam că îl posed.
