Adriana Buzilă și cele 7 decenii ale unui istoric de artă
Cine caută găsește. Și cine are urechi să asculte, descoperă. Era o zi ploioasă de joi. Și pentru că nu mă grăbeam într-un loc anume, am intrat într-un magazin de antichități. Mi-am plimbat degetele pe câteva fotolii mai vechi decât două vieți de-ale mele adunate la un loc și mi-am fixat privirea pe rama impresionantă a unei oglinzi.
Doamna care savura o carte într-un colț s-a oprit din citit și m-a întrebat dacă sunt în căutarea unui lucru anume. Nu eram, dar am început să o chestionez despre câteva obiecte. Doar la mult timp după ce am părăsit magazinul mi-am dat seama de ce intrasem inițial: doream să ascult povești.
Aveam să descopăr că doamna a ieșit la pensie încă din 2002, dar fiindcă toată viața ei a fost dedicată muzeelor, nu se putea despărți atât de ușor de artă. Aveam să aflu că s-a numărat printre primii muzeologi din România, fiind dr. Cercetător științific și istoric de artă. Și mai descopeream că doamna Adriana Buzilă are frumoasa vârstă de 70 de ani și vorbește fluent 5 limbi străine. De la această zi în care ne-am cunoscut și până la următoarea noastră întâlnire n-a stat decât propunerea mea de-a scrie despre dumneaei, idee care a fost acceptată cu mare drag. Iar când ne-am revăzut, ploaia cădea la fel de lin pe străzile Timișoarei. Am intrat în magazin și am găsit-o stând pe o canapea maiestuoasă din piele maro. Purta un jerseu verde și citea. Ne-am salutat, m-am așezat pe aceeași canapea, și-a aprins o țigară și a început să-mi povestească despre viața dumneaei ca și cum s-ar fi revăzut cu un vechi prieten pe care l-a revăzut după decenii de viață.
Horațiu Mălăele scria în cartea sa, Rătăciri: „Copilăria…cadoul pe care ni-l face Viața pentru ce vom avea de îndurat.” Și chiar dacă acest adevăr ar fi trebuit să fie aplicabil și în viața doamnei Adriana, el s-a demonstrat a fi un paradox. Întrebată de anii copilăriei, mă așteptam să aud despre clipe pline de bucurie. Ce am descoperit, însă, aveau să fie amintiri marcate de realismul perioadei postbelice: „Copilăria mea a fost sub semnul armatei de ocupație sovietică, n-am avut voie să ies din curte, iar noi copiii eram păziți ca ochii din cap, chiar exagerat de cele mai multe ori. Dar, ce cred că a fost pentru mine și ceilalți copii dăunător a reprezentat viața dublă pe care am fost obligați s-o ducem de mici. În casă se discutau anumite lucruri legate de politică, se asculta Europa Liberă, iar la școală ne învățau despre pionieri, Gheorghiu-Dej, Ana Pauker. Trebuia să ai grijă să nu faci vreo aluzie despre ce se discuta acasă, ori, pe undeva, experiența asta te maturizează înainte de vreme. Și cred că ușor, ușor îți pierzi inocența de copil.”
Pe măsura trecerii anilor, a cunoscut oameni frumoși care i-au devenit mentori sau care au contribuit la formarea ei ca om și profesionist. Pe când era în clasa a VIII-a a început să ia ore de franceză de la o doamnă care locuise în Paris. Și pentru că învățarea nu s-a făcut după manuale, ci după cărțile din biblioteca personală a profesoarei, arta i-a fost mult mai la îndemână printre cele peste 4.000 de volume. Astfel interacțiunea cu profesoara de franceză, orele predate de aceasta, dar mai ales cărțile citite, au devenit pe nesimțite imboldul determinant către direcția clară în viață: admiterea la Facultatea de Istoria Artei din Cluj.
- Care sunt calitățile unei doamne?
„- Educația, noblețea sufletească și pasiunea pentru tot ce întreprinzi.”
Printre rotocoalele de fum ale țigărilor își aduce aminte de studenție, una dintre cele mai frumoase perioade ale vieții și zâmbetul îi reapare pe chip. Această perioadă i-a scos în cale mulți oameni care i-au înfrumusețat existența: prieteni, colegi sau profesori dragi. Despre toți are câte o anecdotă sau un șir lung de amintiri, dar dintre toți aceștia, cel mai marcant om a fost profesorul Virgil Vătășianu – istoric de artă, medievist, Profesor Emerit și pedagog român. Firea acestui om îi surprindea mereu pe studenți, iar într-o zi pe când susțineau un examen, domnul Vătășianu „…avea vreo 90 de ani, nu vedea prea bine și a fugit de la o obligație oficială. A venit la noi și a spus: <<Am venit să învăț!>> Tot timpul a spus așa: <<cu cât știi mai multe, cu atât îți dai seama cât de puține știi. Și că din cele mai ciudate sau neașteptate locuri poți să afli niște lucruri deosebit de interesante, cu o singură condiție: să ai urechile și mintea deschise>>.”
Tot în această perioadă l-a cunoscut pe cel care avea să-i devină soț, iar după terminarea facultății s-au întors la Timișoara unde și-a început cariera la Muzeul de Artă. La început gândul de-a avea copii a stat departe de planurile ei, însă sarcina a venit pe nesimțite. Întrebată dacă un copil îngreunează un parcurs profesional, răspunsul a venit la fel de sincer ca și celelalte: „Ca femeie, oricât de mult ți-ai iubi meseria, nu ți-ai sacrifica propriul copil pentru ea.” Chiar dacă la începutul vieții de femeie în casă nu știa să gătească nici măcar o ciorbă, în timp a devenit expertă în bucătărie, mai ales la capitolul deserturi, iar tortul Doboș era nelipsit în zile de sărbătoare. Pe măsură ce-mi povestea despre prepararea acestui deliciu, amintirile îi îndulceau privirea. Orice tort era validat de băiatul și soțul dumneaei în primul rând după numărul de foi, minimum 12, și abia apoi după gust.
După revoluție a devenit profesoară la Liceul de Arte, iar apoi profesor universitar la Facultatea de Istorie, iar la tot pasul a avut aceeași dorință pe care o are și acum, aceea de a învăța ceva nou în fiecare zi. Dacă apreciază ceva la un om, atunci acel lucru este în primul rând onestitatea intelectuală și puterea acelei persoane de-a recunoaște că nu le știe pe toate. Este dependentă de cărți și ascultă cu mare drag muzică simfonică, dar nu oricum. Nu citește, nu vorbește, doar stă și ascultă. Vorbește despre creativitate într-o viziune realistă și crede că pentru a deveni artist, pe lângă geniu și transpirație, e nevoie de o calitate pe care consideră că nu mulți o au, aceea de-a da lumii din tine. Dar, în cei 70 de ani a văzut și oameni talentați care s-au irosit: „…persoane excepționale care au avut stofă și n-au apucat să-și facă haine din ea.”
- Doamna Adriana, aveți regrete?
„- Dacă ar fi s-o iau de la capăt, aș face lucrurile exact la fel. Nu am regrete, dar am greșeli pe care mi le reproșez și acum. Urăsc ideea că o greșeală este o experiență. O experiență este o acțiune pe care o provoci logic ca să vezi ce rezultat are. Pe când o greșeală este o greșeală, că de-aia îi spune așa, nu experiență.”
Fiecare întâmplare a fost povestită pe un ton cald, ca și cum bunica ți-ar istorisi din experiențele ei cu speranța că poate vei învăța ceva din ele. Că vei lua aminte și vei privi lumea cu alți ochi. Că îți vei promite să-ți faci mai mult timp să asculți, să ai răbdare și să înțelegi. Și să fii mai bun, atât pentru tine, cât și pentru lumea din jurul tău. Mi-au rămas crestate în memorie istorisirile și vocea doamnei Adriana, însă cuvintele ei la finalul celor 3 ore de povești vor rămâne mult timp cu mine. A venit din partea dumneaei ca o conștientizare sau, pur și simplu, ca un îndemn care merită despicat și asimilat:
