Vara în care marea m-a văzut goală
Unul din subiectele mari și late care și-au făcut cuib în mintea mea în ultimele zile s-a încolăcit în jurul ideii de libertate. Bucata scurtă de timp petrecută pe malul mării mi-a intensificat acest traseu neuronal și pe măsură ce valurile îmi loveau pielea goală, libertatea mă primea în brațele-i tot mai largi. Fiecare zi ne-a prins pe nisipul unei plaje de nudiști, o plajă de o frumusețe și sălbăticie aparte.
Începutul demonic și conținutul divin
De-ar funcționa mulți ca mine aș tropăi cu nestingherit curaj pe tastatură, însă nu mulți sunt ca mine (slavă providenței, vorba Antoanetei Ralian). Cred că am trăi într-o lume atât de plictisitoare dacă ne-am suprapune complet cu o masă nemărginită de oameni. Și atunci n-am mai emite niciun gând pentru a nu îngroșa rândurile repetabilului, obișnuitului, comunului, știutului.
Mi-ai rămas, copilă!
Pământul pe care-mi odihnesc picioarele e format din peste 70% apă. Așa cum sunt și trupurile minților însuflețite care o populează. Apa este albastră. Și totuși, eu privesc spre tine și te văd într-o mare de verde. Valurile care te înconjoară au țepi fini care sunt împroșcați pe alocuri cu toate culorile curcubeului.
Îmbătrânești. Ți-e frică?
Cărțile Ileanei Vulpescu vorbesc mai fățiș sau mai ascuns despre neînduplecata îmbătrânire a corpului și despre groaza simțită când acest proces pune stăpânire pe fiecare celulă. Mi-e greu să înțeleg această groază vis-a-vis de procesul natural al trecerii corpului prin timp. Dar totuși nu pot să nu mă întreb dacă îmbătrânirea îmi pare mai puțin înspăimântătoare deoarece carnea mea, tânără fiind, nu resimte încă alaiul cu care anii mărșăluiesc spre mine?
Confesiuni
De câțiva ani încoace nu mai aleg să mă încadrez în rama bătută în cuie de societate, ci îmi sădesc o grădină interioară proprie cu semințe create după propria conștiință și valorile parțial învățate, dar în cea mai mare parte, nou asimilate. Mai am și buruieni. Mă mai pișcă urzicile crescute de nicăieri. Și-mi amintesc că o grădină e mai bogată când toate plantele pământului conviețuiesc.
Călătoria celor o mie de frici
Fiecare vară are o poveste. Iar cea pe care am trăit-o în 2019 este una după care sufletul meu tânjea de atât de mult timp, dar am preferat să mă refugiez în brațele fricii, acolo unde totul era comod, dar unde orice sclipire de vis durea crunt. Atât de mare devenise durerea încât după ani de acumulat temeri, am simțit că dacă nu mă rup de acele brațe și fug departe, tot acele brațe o să îmi zdrobească sufletul.
A fi sau a nu fi suficientă
Am fost mult timp chinuită de o groază ce părea că-și va găsi sfârșitul în același timp cu-al meu. Și nu, nu vorbesc metaforic. Credeam că o să fiu îngropată împreună cu această obsesie, aceea că nu voi fi niciodată suficient de. Bună, deșteaptă, feminină, creativă, frumoasă, împlinită și lista se poate lungi până la poalele munților Himalaya.
Bine și rău
Bine și rău există în fiecare om, în fiecare suflet. Atât de convinsă am fost că am un suflet 100% bun, că intențiile mele sunt în totalitate bune, că nu fac niciodată rău voit, încât am crezut că răul a venit mereu din exterior. Și când nu mi-am mai recunoscut prorpiile gânduri, întregul meu univers interior s-a prăbușit.
Cadoul meu pentru tine
M-am căutat mereu în oameni, în locuri, în comportamente exterioare, în preferințele și ideile altora sperând că o să mă înțeleg. Și am înțeles, dar nu m-am înțeles. Și am cunoscut, dar nu m-am cunoscut. Credeam că aceasta este rețeta, doar asta vedeam pretutindeni, până am simțit că nu mai înțeleg nimic.
Când devii femeie ori bărbat?
În versiunile clasice de proprie etichetare apărute după vârsta de douăzeci și un pic de ani, m-am ferit să mă definesc sau să mă includ absolut în una dintre cele două categorii: femeie versus fată. Ce eram de fapt? O femeie doar pentru că deja îmi câștigam singură existența? O fată deoarece încă nu eram fizic în parametrii tipici pe care societatea îi impunea când se vorbea de o femeie?